Bau Bau

Ah, de nu sunt sclavul umbrelor ce mor

în asfinţiturile reci de primăvară...

Nu e nimic mai viu ca zarea unei lumi pierdute

ce prin lumina ei ce piere

dă naştere eternei umbre.

eternitatea mea zilnic răposată

zilnic schingiuită

zilnic între ‘nu’ şi ‘poate’.

Se lasă cu deces în miez de noapte.

Momentul când acum devine mâine şi azi.

E ca atunci când îmi risipeam buzele pe tâmplele tale

şi îmi ziceam că viaţa e prea scurtă

ca să sărut icoane. Aşa că te-am eternizat în azi,

în mâine şi în ieri, în creierii unei clipe de nesăbuire.

Sunt veşnic ucigaş de eternităţi.

Câte umbre, câte frunţi...

Pleonasm

Nu fi surpins când nefiinţa îţi uit-a ta tăcere în neant,

priveşte dar, în ignoranţă - îţi perzi parfumul vechi pe drum.

Iar umbra-ţi – fum de melodie, ce-ţi cântă în acorduri sure,

să nu îţi pară lacrimile dure răsplata ce n-o meritai...

Când ascultai în fermecare haoticul ce-ţi fură timp,

nu simţi tăciunele de ghimp ce te dezmiardă-n a ta stare

de prefăcută desfătare, te simţi stăpânu-ţi peste clipe.

şi nu ai minte, mormântul zilei te apasă ca să-ţi arate că eşti viu.

Dar plec, mai stau o veşnicie ca să-ţi arăt ce-ai vrut să fiu.

şi plouă, şi plouă, cu lacrimi de oameni ce plouă

pe filele unei şoapte suspendată în nimic.

Atâţia îngeri…

Ascult cum plânge-o ţară, cum plânge-o lume-ntreagă

Tăcerea ce-a cuprins prea multe buze arse.

Câte priviri să-nchidă un trup ce doar se roagă

Să nu-i mai piară pruncii, să nu fim făr’ de şanse.

Cum să mai speri când îngeri, cu aripile-n foc,

Abia mai-ngână o rugă şoptită-n disperare –

Apoi se-nalţă-n ceruri şi lasă-n al lor loc

Un rug de vise vii – ucise-n nepăsare.

Cum poţi să mai fii om când jugul te apasă

Sub lumea ce ne vrea să fim, dacă nu morţi,

O umbră fără vlagă, un gând care se lasă

Strivit de-indeferenţa unui conclav de hoţi.

Nu ştiu aceştia care ne calcă în picioare

Puterea care zace într-un popor rănit!

Priviţi, călăi, securea ce-a împărţit oroare…

Se-ntoarce-asupra voastră - prea mulţi au suferit!

Prea mulţi sunt acei îngeri ce-n foc s-au mistuit…

Deces prin moarte - moarte prin deces

Nu plâng tăcerea umbrelor ce dorm

în noaptea vieţii mele scurte

prea multe vorbe vechi, mărunte,

pentru un suflet mort uitat de corp.

Păstrează-ţi, lună dragă, buzele -

Nu ţi le fur, precum  cândva am vrut.

Luceafăr a luat tot ce-am avut...

şi n-a lăsat nimic, doar umbrele

ce-ngândă şoapta ultimei suflări

a unei clipe de-ntuneric ce visa

lumină.

Infinit

Un infinit de munci închipuite

De buze frânte şi minciuni stârnite

din nimic...

Din nimic acelaşi cerc răsare

ca să renaşţi sau să te-omoare

cu nimic...

Cu nimic nu-ţi schimbă şoapta ta tăcerea

Aceiaşi ochi de aur ce-mi murmură uitarea

prin nimic...

Prin nimic nu sunt mai sus ca mine

Aştept doar clipa-aceea ce macină prin tine

un infinit...

*Postmortem - către mine

îţi spun de dincolo de timp că timpul nu te-aşteaptă...

Nici eu nu te aştept, copil bătrân ce-ţi plângi tăcerea moartă

când vrei să fii mai viu ca viaţa însăşi.

îţi spun că vei vedea eternitatea cum piere-n faţa ta.

Să ştii că am văzut-o-n ochii tăi, ţărâna gustă din ai mei,

ascultă-mă şi-alege-ţi fericirea în fiece moment.

îţi spun că viaţa îţi surâde dar eşti prea orb ca să o guşti.

Să ştii c-aşa făcui şi eu, nu fă greşeala mea de-a o privi în şoaptă....

priveşte cerul şi fă-ţi din el un zâmbet.

Nu regreta că am pierit, căci fără mine eşti mai viu...

Eram prea greu şi-ţi apăsam pe creştet povara unui mort printre cei vii.

Avântă-n ceruri suflet, nicicând tu nu uita

că singura ta viaţă e doar prin moartea mea.

-sky's the limit-

Sunt vinovat

Sunt vinovat de mult prea multă viață...

Căci am iubit speranța mai mult decât ai vrut.

Dar ce contează dacă în moartea-mi n-am putut

să văd că m-ai făcut mai singur decât sunt...

și m-ai lăsat să sper, și m-ai lăsat în gheață,

arzând fără să vreau și ultima-mi suflare.

Sunt vinovat căci doar iubesc prea mult...

Eu nu am vrut nicicând să frâng aripi de înger

Am vrut să-ți zbor alături, să ne-ndreptăm spre cer.

Nu m-ai crezut și, iată, cum pui în calea noastră

tăcerea unei clipe și moartea unui suflet

confuz, căci a crezut că-n noapte i-ai surâs.

Sunt vinovat căci am crezut în fericire...

Sunt vinovat căci am iubit mai mult decât ai vrut...

Mi-a mai rămas tăcerea... e tot ce am avut

de la-nceput.

Sunt vinovat căci am sperat prea mult...