Băncile tac

Pădurea de oameni din juru-mi e moartă

Foşneşte o frunză spre seară, mi-e somn.

Mă-ncurcă un înger în şoapte, deodată

mă-aşez lâng-un paltin pe-o bancă, adorm.

Tăcerea mi-e umbră sub soare de vară

sub lună mi-s stele surate de zbor,

pe-o bancă de paltin, mă mint c-am să mor

cu vise pe buze, şi îngeri de ceară...

Mi-au spus două nimfe că lumea e vie

le-am spus că privirii am ars-o, şi-n ceaţă

mă bântui-o bancă de paltin, ce viaţă

îmi fură, şi somnu-mi e doar o stihie.

În nopţi calzi de vară pe-o bancă adorm
şi-mi spune de ziuă, de umbră şi-amor.

şi băncile dorm

şi băncile tac...