Confesiuni…

Frunze triste stau întinse pe-un maidan de stânci pătate

Chiar de seva cea mai dulce-a unui arbore bătrân

Stau săracele, pierdute, şi privesc la albul fum

Ce se naşte chiar din sufletele celor ce doresc dreptate.

Crengi uscate cad strivite sub oţelul lumii laşe

Cad şi oamenii ştriviţi de a lor dulce plăcere

De-a avea şi de a frânge orice lacrimă de-ar cere

Egoismul lor ce rumpe cerurile lor trufaşe.

Doar tăcerea lumii moarte spune-ncet, tărăgănat

Povestirile naturii ce mai speră-n omenire

şi în frunzele lor vii îmbibate în iubire

Ca să fie a lor ginte, să le fie lor salvarea de păcat.

Sevă, tu, ce-ai picurat veacurile unei lumi

să mă ierţi că te-am furat dintre zmeuri dintre pruni

să mă ierţi c-am pângărit puritatea-n lăcomie...

m-ai iertat?