Rămas bun

îţi vorbesc acum de departe.

Nu știu dacă mă auzi, cred că da. Deși tac.

Tac pentru mine… vorbesc stropii de ploaie în locu-mi

ochilor tăi.

Nu te deranjez mult, promit.

Vroiam doar să-ţi spun că am murit.

Am lăsat chitara pe jos

pe strada în care te-am rănit.

Să nu o rupi, te rog… e acordată

de trei ori mai jos decât mine.

Am lăsat foile mâzgălite aici

să nu le vezi și totuși să știi

că sunt. Pentru tine…

Foi nebune, om nebun de tine.

Am lăsat o pereche de pași

rătăciţi pe calea din apus

căutându-te singur… e noapte și

știi că nu urmăresc decât o umbră…

și calcă visele rămase prăbușite în trecut.

Am lăsat și graiu-mi răgușit

ce a rostit atâtea dăţi fără să creadă,

fără să știi că îndrăznea în șoapte

să-ţi arăte că mai exista. Că mai există…

Am lăsat și sufletul aici

în mii de zări tăcute.

Te rog, adună-le într-o privire

și arde-le pe veci… să fie pretutindeni.

și nicăieri… ca de obicei.

Am lăsat penelul cu cerneala uscată scriind povești despre vii.

Am venit să-mi iau rămas bun…

Să nu mă ierţi că te-am iubit.

Atât te rog, să nu plângi…

Au plâns ploile destul pentru tine.

Ar fi putut să fie dar nu a fost.

Rămas bun, înger scump.