Pribeagul

Orizontul e negru de ieri, de azi.

E negru orizontul, doar

o umbră singură se pierde

pe ceruri, pe neguri în noapte

ce picură şoapte în cenusă

pe creştetul său, suflet rătăcit.

Blestemat de toţi şi toate,

Căci îi pasă mai mult decât

tot şi mai puţin decât nimic...

Absurdul său face umbra să fie

mai mare, mai mică pe suflete

adorate dar uitate în sine.

...de ce...?

Pământu-i pare-atât de aproape

încât îi atinge privirea şi merge,

merge mâzgălindu-şi tălpile cu

parfum.

Din tină se năzare-un ochi de apă

sticlă, viaţă, om, ce-l priveşte

şi-l acuză că strânge tăcerea

şi-o păstrează doar sieşi într-un

cuvânt ce zbuciumă chiar cel mai tare

diamante şi timidul sâmbure de viaţă

ce se agaţă de zâmbetul tău.

Ghiciţi voi care-i... eu merg mai depare

cu tăcerea, absurdul, umbra şi parfumul

căutând ochi de apă, viată, om

care să spună vechi poveşti despre

noi.