Târziu, de gheaţă

Ningi, noapte, ningi,
Cu vise de gheaţă prelungi.
Şi ningi, noapte ningi…
Ia-mi inima şi-arunc-o printre fulgi
să fie somnul dulce, ningi
pe ochii-i de sidef s-aduci
tăcerea frigului, mi-e somn…
şi-adorm cristalul nopţilor de veci…

Să-mi fie cald şi rece. Ce contează?



Decembre

Oh, lună de gheaţă… o lună prin ceaţă

s-agaţă de stele, de frig şi de ele

se scutură ploaie,

se scutură nea,

se scutură noaptea şi dragostea mea.

Decembre, decembre, moment de tenebre

cu umbre tăcute şi vise pierdute

să-mi furi din visare, mă prinzi în uitare

pe buzele ei…

în gânduri să-mi piei

speranţa mea crudă.

Decembre, tu, lună de gheaţă şi brumă,

mai lasă-mi o soaptă, un zâmbet, o faptă,

un fulg de zăpadă să-mi fie surată

să-ngheţ şi să mor

pe-al lacrimii dor.

Decembre, tu, lună de gheaţă şi brumă… 

Vremuri gri

Cenuș-a presărat tăcerea

pe ceruri și pe noi…

Un punct de negru, uneori,

cel corb uitat de soartă

croncăne sub nori…

și-așteaptă iarna.

Plopii plâng pe zidurile gri

cu frunzele-n rugină presărate.

E frig, atât de frig că ceaţa mă apasă

cu umbra șoaptelor din zi

când visele nu vor să iasă

din ritmul monoton si trist

a clipelor de ieri.

O cruce-i rătăcită în văzduh

să mă trezeasc-atunci când

nu mai pot dormi.

E timp trecut iar pescăruși îngheaţă

în unduirea apelor, ce reci

sărută  fruntea nopţii mele.

E gri, e totul gri…

Mi-e frig și-a vrea să pot zbura

Ca să ajung la dorul ce mă poartă.

Dor nr.23

Am observat de ieri că

singurătatea trece mai rapid când e singură.

Azi stau și privesc cum oamenii trăiesc

sub becuri ce sunt stinse noaptea…

Ieri am găsit o castană printre flori,

prima pe care am furat-o din văzduhuri

de ultima oară.

O port mereu în buzunar și

mă joc cu dânsa,

să mai păcălesc teama, foamea, frigul, moartea-

gânduri de cenușă, timpuri singure și reci.

De azi pașii mei nu mai au urmă

iar umbra mi-e străină.

Au vrut să mă mintă, să-mi spună că-s de-al lor…

Nu sunt, iar frunze triste-mi mângâie tăcerea buzelor ce tac…

Chipuri de hartie, pleoapele-ţi cobor.

în nopţile cu lună coșmarul meu e dor.

E dorul meu de dor.

10:48

Mai mult ca până acum mi-e frig.

E frig iar fruzele- s morminte de răceală.

Negru. Nimic. Niciodată.

Vid…

Nu mai știu nimic… bântui…

Cămașa mi-e udă și îngheţ.

Când am plecat era vară…

Acum e toamnă și n-am ajuns…

Dar nu am unde să ajung.

Castanele au început să cadă.

Pustiu. Frig. Negru.

A sosit vremea să aţipesc.

încă un vis în care mă trezesc

Dormind…

Niciodată

nimic

Ce trist...

Ce trist…

Salcâmii plâng cu lacrimi de rouă

și plouă, și plouă, și plouă și nouă

Ne cad frunzele vieţii…

Ce trist…

Au venit doi oameni să-mi spună că am murit.

Nu i-am crezut. și plouă, și plouă și nouă

Ne vine să râdem.

și plouă, și plângem, și râdem, și plouă…

Salcâmii ne plâng cu lacrimi de rouă.

E frig

E frig… mai frig ca niciodată.

E frig și cerurile mă apasă.

în târg tăcerea norilor se lasă

Iar teii arși arama și-o arată.

E frig… mai frig ca până ieri.

Un corb cânta pe-o creangă de castan

și străzile m-apasă, iar pașii mi-s noian

De drumuri ce cărau cu șoaptele-mi poveri.

E frig… mai frig ca pân-acum.

și fiecare frunză pecetluiește soartă

Spunându-mi fără milă ce nopţile-mi arată

Că lumea asta toată de mult nu mă mai vrea.

încet  îmi vine clipa să las în urmă teii

Castanii, stele, toate ce fost-au vechi străjeri

Nici noaptea nu mă vrea, orașul mă despoaie

Doar sălciile cântă prin picături de ploaie…

Povestea unei umbre plecată dintre vii…

Povestea unei șoapte uitată pe vecii.

E frig și timpul vostru pe mine nu mă vrea…

Nectarul sec de somn

Fugăresc fantome din trecut să îmi spună secrete

pe care deja le cunosc, sau ele mă fugăresc

să ia înapoi ce le aparţine.

Sunt un nebun şi un prost că cer mai mult decât

aş dori să am. Mai nebun ca mine nu e nimeni

decât eu şi Sisif.

Sunt gol, mai gol ca niciodată gol de mine însumi

gol de toţi şi toate. Aş vrea să mă simt dar

sunt eteric. Anemic.

îmi iau insomnia în spate şi mă dau cu fruntea de

pereţii tâmplii. Nu-i nimic. Nu contează. Nu simt

durerea. Aş vrea să dorm.

Rămas bun

îţi vorbesc acum de departe.

Nu știu dacă mă auzi, cred că da. Deși tac.

Tac pentru mine… vorbesc stropii de ploaie în locu-mi

ochilor tăi.

Nu te deranjez mult, promit.

Vroiam doar să-ţi spun că am murit.

Am lăsat chitara pe jos

pe strada în care te-am rănit.

Să nu o rupi, te rog… e acordată

de trei ori mai jos decât mine.

Am lăsat foile mâzgălite aici

să nu le vezi și totuși să știi

că sunt. Pentru tine…

Foi nebune, om nebun de tine.

Am lăsat o pereche de pași

rătăciţi pe calea din apus

căutându-te singur… e noapte și

știi că nu urmăresc decât o umbră…

și calcă visele rămase prăbușite în trecut.

Am lăsat și graiu-mi răgușit

ce a rostit atâtea dăţi fără să creadă,

fără să știi că îndrăznea în șoapte

să-ţi arăte că mai exista. Că mai există…

Am lăsat și sufletul aici

în mii de zări tăcute.

Te rog, adună-le într-o privire

și arde-le pe veci… să fie pretutindeni.

și nicăieri… ca de obicei.

Am lăsat penelul cu cerneala uscată scriind povești despre vii.

Am venit să-mi iau rămas bun…

Să nu mă ierţi că te-am iubit.

Atât te rog, să nu plângi…

Au plâns ploile destul pentru tine.

Ar fi putut să fie dar nu a fost.

Rămas bun, înger scump.

 

Ştii...?

Ştii ce mai vreau?

Să stau într-un ungher şi să privesc.

Să vă zâmbesc şi să mă bucur

că trăiţi.

Să văd că tu zâmbeşti

din ungherul tău iubit.

Să văd cum mă urăşti

mai mult decât oricând.

Să sper c-ai să mă urăşti

mereu, că n-ai să uiţi de mine.

Să-mi iau tăcerea-n spate

şi să plec oriunde.

Să găsesc un loc unde să zâmbesc

departe de mine.

Să nu te mai rănesc.

Să nu mai sper.

Să nu văd.

Să tac.

şi ştii ce mai vreau?

Nimic.

Confesiuni…

Frunze triste stau întinse pe-un maidan de stânci pătate

Chiar de seva cea mai dulce-a unui arbore bătrân

Stau săracele, pierdute, şi privesc la albul fum

Ce se naşte chiar din sufletele celor ce doresc dreptate.

Crengi uscate cad strivite sub oţelul lumii laşe

Cad şi oamenii ştriviţi de a lor dulce plăcere

De-a avea şi de a frânge orice lacrimă de-ar cere

Egoismul lor ce rumpe cerurile lor trufaşe.

Doar tăcerea lumii moarte spune-ncet, tărăgănat

Povestirile naturii ce mai speră-n omenire

şi în frunzele lor vii îmbibate în iubire

Ca să fie a lor ginte, să le fie lor salvarea de păcat.

Sevă, tu, ce-ai picurat veacurile unei lumi

să mă ierţi că te-am furat dintre zmeuri dintre pruni

să mă ierţi c-am pângărit puritatea-n lăcomie...

m-ai iertat?

Suicid Olfactiv

Parfumul tău de noapte mă frânge în tăcere

și mă cufundă-n șoapta unui lăuntric vis.

Tu, veche Afrodita, te-ai preschimbat în floare

și vrei să nu te rump, să fiu mereu închis

în stropi de ploaie, vară…

Parfumul tău de seară mă mângâie pe frunte

și schimb-a ta tăcere în slove vii, de foc

Ce ard mocnit un gând de jale și de joc

Iar cerul se îneacă în lacrime cărunte.

Parfumul tău de ziuă mă cheamă în apus

S-aleg nectar de-ambrozie în cupe de argint

Iar amfora-ţi în mare s-o umplu doar cu jind

Cu ochi-ţi de felină ce mă priveau când dus

Mă rătăceam în dânșii…

Iar teii mă omoară în fiecare clipă…

și-mi ceri să nu te-ador, tu, nestemat iubit

Prefer să mor ucis... parfumul tău nestins,

Să-mi curme și licarea de tine nebunit.

Iar teii mă omoară și tu nu m-ai ucis.

Anii au trecut...

Anii au trecut

și cu ei și noi

Lăsând în urmă pași de om tăcut

Nu pot să mă-ntorc de la-nceput.

Doar noi știm ce greu

E să lași acum

Amintirile și zâmbete și lacrimi și dureri

și cei dragi, mi-e dor de ei…

Părăsim acum ce-a fost

Părăsim și bănci  și săli

Iară golul rămas în urmă e umplut ușor

Cu o umbră de tăceri

Nu vă cer să n-amintiţi

Nu vă cer să ne iubiţi

Eu vă cer atât să nu ne daţi uitării și apoi

Să o luaţi de l-a-nceput

în frânturi de vis

Să pășim spre paradis

Să luam cu noi tot ce a fost frumos aici cu voi

Printre buchii printre foi

Ne luăm un rămas bun

și ne pierdem pe un drum

Care-n soartă poate ne va duce iarăși înapoi

Printre suflete la voi…

Anii au trecut

și cu ei și noi

Lăsând în urmă pași de om tăcut

Nu pot să mă-ntorc de la-nceput.

Aş vrea să mai rămân...

Aş vrea să mai rămân...

Dar nu mai pot... căci lungi priviri de noapte mă-nfioară

Iar drumul spre apus mă cheamă

să-i fiu ginte

Dacă nici lucrurile sfinte pe care le-am iubit, iubită

Nu m-au lăsat s-apăs aici

doar o pereche de… de ce mai zăbovesc ?

E greu să-ţi ţii în frâuri tot...

Mai ţii tu minte chiar nebunul ce se plimba pe drumul singur ?

Te rog, eliberează-mi calea spre apus să nu mai văd

lumina ce s-a  dus.

Nu sunt voit aici, sunt mai dorit afară din pustiul sufletului tău, al meu

Să tac pe veci din struna de visare-i greu

Dar ce-ţi mai pasă ţie dacă plec?

Voi fi doar umbra ce a liberat o part’

din al tău cuget răzvrătit

pe care l-am iubit.

Aş vrea să mai rămân

dar nu mai pot... nici chiar de vrei e prea târziu

să plec...

sunt condamnat să fiu aici mereu.

 

tic tac tic tac