Vise...

Devin mai vechi ca timpul, eu, muritor nesuferit

de viață. Secundele îmi sunt eterne, sunt numărat

de ele în fiecare existență măruntă și mă grăbesc

să îmi întreb sufletul de visător... dacă vreau să mai visez.

Căci asta fac, eu mă hrănesc cu vise. Atât mi-a

mai rămas din nemurirea unui zâmbet. Speranța mea

e că în altă viață de-a ta te voi găsi și te voi învăta

nemurirea mea și vei cunoaște cum clipele pot plânge.

Dar pân-atunci te voi visa... Doar tu vei ști că piatra

de mormânt mi-e zâmbet. și te privesc cum soarta

mi te ia. Dar sunt nebun și visul meu mi-e viață.

...am uitat că am murit când am visat...

Străin

îmi sunt străin de-o viață, de-atâta timp mă caut.

și îmi găsesc tăcerea în fiece silabă

a timpului trecut.

ți-am spus că-mi sunt străin , dar tu nu m-ai crezut.

Ce mi-a rămas e doar singurătatea

uitată în ochii tăi străini.

Mi-ai spus că am iubit un zâmbet, ți-am spus că am iubit.

Acum nu sunt decât un vis cioplit după un chip

de înger.

Mi-ai zis să pier, căci sunt prea trist pentru un zâmbet dulce.

ți-am spus că am murit și moartea mea mă duce

de unde am pornit.

și iată-mă nimic, pe pânza vieții tale albe.

Nu e nimic, așa am fost croit să fiu - o clipă

străină care te-a iubit.

și care încă mai iubește, sfârșitul ei subit

eternizat printre cei vii

mereu străini de dânșii.

Argintul de lună

Sufletu-mi piere-n argintul de lună.

Privesc în adâncuri, zăresc doar tăcere...

Tăcerea ce tace când vocea îmi spune:

"Contează de moare o clip-Universul

privindu-ți surâsul ce-mi prinde licarea -

frântura de viață-n fărâme purtată

și-uitată pe-un soclu-nchitat numai ție?

Contează că sângele curge în râuri

pe ploapele care furau din priviri

un zâmbet în fugă, sărut interzis?

Contează că toamna îmi rumpe o șoaptă,

naivă și frântă-n ecou ruginit

în care eram un sclav nebunit?

Contează că sunt un mort printre vii?"

Tu vii și îmi spui că lumea e mare.

Te-ntreb : Tu știi cât de mică e lumea în care

renasc și mor în fiecare zi?"

Rânduri confuze

Din mii de căi găsite niciuna nu-i a mea...

De-atâtea zile caut scăparea cea din urmă.

Atâtea zeci de oameni ce caută într-una

și mă găsesc mai singur, mai singur decât vrea

tăcerea grea din noapte.

Vorbim în negre șoapte și-ascundem împreună

în firmituri de moarte, indiferența ta.

Te-acuz și te fac jude pestea povestea mea,

aceleași rânduri care mă țintuiesc în umbra

unui trecut pierdut.

O clipă ai tăcut și te-ai eternizat

făcându-mă să cred că nu mai am putere.

Mi-ai smuls dram de voință și iată-mă-n cădere

mușcând din pietre somnul atât de mult visat

de un copil ce speră.

Dar iată-mă întins privindu-te prin stele.

Zâmbești știind că mor în umbra a doi ochi

ce-au fost apus de soare pentru un suflet care

era al tău... și noaptea coboară peste noi.

Testament

Iţi las în scris din viaţa mea

în lemnu-n care m-am închis

Din care mi-am făcut un paradis

și un cavou ce mi-a-ngânat uitarea.

îţi spun că am zâmbit când ai zâmbit

Deși uscate-mi erau buzele și noaptea

M-a sărutat ca să îmi fure dinadins

Singurătatea – și m-a lăsat mai singur decât fui.

și nu spui cui mi te-am lăsat.

Eram prea mort ca să aud cum respirai

iubirea. Mi-ai presurat rugina frunzelor

din amintirea zilei când nu am mai fost.

Te las drept testamen doar ţie

Ca să cunoști cât veac te-am preţuit.

Te las drept testamen și ţie

îţi spun povestea umbrei ce-am iubit

...ca un fior.

Cerul?

Ce trist plânge cerul peste noi…

la mine ajunge din lacrimi

doar seva unei veri muribunde

ce-mi spune să plec cât mai e timp.

Oricum eram departe…

Restul de lacrimi mi le furi tu

când mă minţi și îmi spui

că mai am speranţă.

Dar fii liniștită,

eu mă minţeam înainte de a mă fi născut

când încă mai aveam nădejdea unei vieţi.

Mi-a mai rămas singurătatea pe care nimeni nu mi-o ia.

Cerul nu mai plânge peste mine,

iar eu plâng peste voi.

Melancolic de toamnă

Nu știu dacă ai văzut

că astăzi castanii au început

să plângă.

Rugina lor mi-e soră de atâta timp

și-mi sărută ochii de când o privesc pe furiș.

Mi-a spus că sunt austrul ce îi fură șoapta

și-i duc uitarea departe, în apus…

Și-a îndrăznit să-mi facă din noapte testament la viaţă.

Mi-a zis să dorm, să-mi fac cavou din frunze de aramă

și doar i-am spus că nu-s al nimănui, de ce a vrut să-mi ceară

fărâma de suflare…

Castane cad, la fel ca mai demult,

ca să îmi răscoale moartea.

Dar lasă-mă, te rog, pe-asfaltul meu întins să dorm

cu un sărut amar și c-un crâmpei de dor.

Să fiu trecut, prezent și viitor,

un efemer necălător grăbit

prin viaţă.

Castanii azi au început să plângă.

Memoriile unui nume

Vreau să fiu nimic, să ajung să spun că m-ai ucis

atunci când de pe buzele-ţi ai rupt tăcerea numelui meu

și am sfârșit cum am început…

brusc, singur, cu liniște în zgomot.

Dar ce știu, decât un nume

ce nu ar trebui să fie,

să moară o dată cu începutul,

cheie spre Paradisul meu dărâmat

și reclădit din șoapte?

Am vrut să te fac părtașă la moartea mea,

să mă pronunţi și să mă uiţi crucificat pe-o foaie de hârtie.

Ce prost am fost! Eu am uitat

că nu sunt scris în lume.

Nu regret

Nu regretăm nimic, noi, copiii.

E cerul al nostru, în noapte ni-l plângem

Cu lacrimi din apa uscată din suflet,

Cu focul iubirii uitat într-un cântec

pământul ni-i strajă, și râdem și râdem.

Urcăm din priviri un vis dimineaţa.

Nu vrem poezie, vrem doar reverie,

Căci buchia noastră ni-i scurtă și vie

și moartă n-ajunge să fie la cea ce nu știe

de buze furate și-ascunse în noapte

de ochi și de frunte, de ‘acel’ cinci minute.

Iar glasul din visu-ţi devine stihie

nu-ţi cânt dar ai vrea să-ţi scriu poezie?

Copil sunt din ziua când nu am mai fost.

Regret doar că ești ce n-ai vrut să fii

Cu toţii am vrea să fim și copii

Dar uiţi că regreţi că n-am niciun rost.

Regret poate doar că nu regret nimic…

și timp mi se scurge un pic câte-un pic.

Nu regretăm nimic, noi, copiii.

Autoportret

Omul care iartă – Omul ce nu-și iartă

... ... ... ...

Fiul care pleacă – Fiul ce greșeste.

Sufletul ce moare – Sufletul cerșește.

Chipul ce se-ntoarce – Chipul ce zâmbește.

Vocea care piere – Vocea din ecou.

Ochii ce întreabă – Ochii vechi din nou.

Corzile ce cânta – Clapele ce dor.

Pașii ce te poartă – Pașilor ce vor.

Noaptea care vine – Zilei ce-a trecut.

Vorba care spune – Buze ce-au tăcut.

Omul care scrie – Buchii a făcut.

Viaţa mea e scurtă – Timpul e târziu.

… … … …

Fără poezie – viaţa e pustiu

Zi-mi

Zi-mi, o suflete, te rog,

Ceas trecut, la loc de joc.

Zi-mi din cântece de dor

Ce-n acorduri mă cobor.

Zi-mi cu dragoste și foc,

Ce mă ard în timp și loc.

Zi-mi povești  din timp trecut

Sufletului meu tăcut.

Zi-mi de dans și de iubire,

Cu parfum de mâini ce-n fire

Mi-a pătruns adânc din vis

Și m-aruncă-n Paradis…

Dar parfumu-i dulce-abis.

Zi-mi din zâmbetu-ţi când dorm

Să privesc cum mă dobor.

Zi-mi că cerul e deschis

Iar tu ești un înger trist.

Zi-mi că ieri ai vrut să pleci

Dar prin sufletu-mi tu treci

Doar o lamă din ce-a fost

Din parfumul tău duios

Ce în palma mea, cu rost

S-a pierdut în nemurire.

Zi-mi că știi când am să mor…

Ca să râdem împreună.

Trecem

Minciuna e timpul în care trăim

și credem că-i al nostru pentru totdeauna

Respiri minciuna, aceeași secundă, e una - doar una

tăcerea anilor ce trec…

Suntem făcuţi să fim efemeri -

Să iubim, să mergem, să râdem, să fim.

Dar uiţi că ești doar ca să știi c-ai fost

și trecem doar ca să avem un rost…

Când timpul îţi spune că ai avut destul

Tu știi că n-ai avut, ai vrea mai mult

ai vrea să fii…

dar trecem cu timpul și lacrime curg

trecutul ti-e viaţă, prezentul – pustiu.

și-ţi amintești de ce a fost

și-ai vrea să fii din nou trecut

dar trecem, secunda e una – doar una

și suntem trecut.

Băncile tac

Pădurea de oameni din juru-mi e moartă

Foşneşte o frunză spre seară, mi-e somn.

Mă-ncurcă un înger în şoapte, deodată

mă-aşez lâng-un paltin pe-o bancă, adorm.

Tăcerea mi-e umbră sub soare de vară

sub lună mi-s stele surate de zbor,

pe-o bancă de paltin, mă mint c-am să mor

cu vise pe buze, şi îngeri de ceară...

Mi-au spus două nimfe că lumea e vie

le-am spus că privirii am ars-o, şi-n ceaţă

mă bântui-o bancă de paltin, ce viaţă

îmi fură, şi somnu-mi e doar o stihie.

În nopţi calzi de vară pe-o bancă adorm
şi-mi spune de ziuă, de umbră şi-amor.

şi băncile dorm

şi băncile tac...

Mă iartă

Nimeni nu mi-a spus că măștile de ceară

sunt mai grele decât cele de timp.

Din timp răsare ceaţa, din timp se naște moarte

iar ceara se topește și-mi dau încet să beau

ambrozie, pelin pe buze sfărâmate.

încerc să-ntorc în urma-mi privirea să

zăresc trecut. Totul e diform, totul… se destramă.

Am zis că sunt nebun, că ceru-mi e povară -

nu sunt, trecutu-mi se răscoală

și-mi năruie licarea din sufletele dragi.

Mi-am spus că sunt străin și ceaţa ne desparte…

mă mint în continuare că viaţa-ţi e la fel.

deșartă veche cale, iar casa-mi e departe

i-aici aproape-n vale, doar dânșii mi-o mai știu.

timpul iartă…

Rondel de primăvară III

în noaptea umbrită de lună și stele

Găsesc două șoapte ce-mi cântă din zori.

Din ceaţă mă scurmă visarea și mori

în frunze, în floare, în buze și miere.

Privesc un tăciune de graur ce-n grele

Cuvinte mă-mparte în mii de cărări.

Din ceaţă mă scrumă visarea și mori

în frunze, în floare, în buze și miere.

Mi-ai spus că din humă renaște la viaţă

Ce umbra cumprins-a în ghiare de scrum.

Ai spus că-s nebun să cred în iubire.

Nebun sunt. Te caut de-o vreme în fum,

în frunze, în floare, în buze și miere.

Rondel de primăvară II: http://ambarusgabriel.blogspot.ro/2012/03/rondel-de-primavara-ii.html

Rondel de primăvară I: http://gabiambarus.blogspot.ro/2011/05/rondel-de-primavara.html

Rămășiţe, frânturi și pamflete

Om singur pe drumuri uitate de piatră

îţi baţi secundarul din viaţă și mergi

departe… spre-o lume de nori și de noapte

asculţi din acorduri uitate-n trecut…

și simţi cum te plânge din ceruri o șoaptă

ce-aduce-amintiri ce ar vrea să dispară.

Ruine de gânduri, de vise, de cânt,

monumental colos de vise spulberate,

îmi calci pe tâmplă sărutul unui trist minut

bătând secunda ceasului tău scump…

și rup din buzele-ţi un zâmbet și apoi

devin trecut, pe drumuri uitate de piatră,

departe, demult…

râd citind din ochi-ţi, ai mei, ai tăi.

Pasiune

Buchii frânte, vise rupte,

idealuri risipite pe-un crâmpei de viaţă scurtă…

rugi fierbinţi și buze prinse-n

încleștări de amintire și iubire... și iubire…

Cruntă-i clipa cea din urmă care caută o lume

pasiune, zâmbet dulce, o lumină și iertare,

căci deși a fost un cântec care-n propria născare

a creat o altă viaţă, un alt cântec, un alt zâmbet, un alt nume

de iubire, i-au spus Tăcere.

Eu i-am spus ‘Tu’, dar nu m-au crezut…

iar ‘Tu’ ai râs de mine.

Nu mi-a mai rămas decât ‘Tăcerea’ de care să mă bucur…

și e liniște.

Try.

S-ajungi la un sfârșit pe care îl știai când ai-nceput

să-ntorci privirea clipei ce din veci te-a întrecut…

și simţi că lumea ta-i un incipit finit continuu.

Nu… nu…

Se merită încă o dată să calci pe-același drum?

Să-ţi sfâșii tălpile-n același pietre arse-n fum?

Să simţi durerea ce te-a cunoscut din veci.

Deci… deci?

Strigoi trecut de ochi, priviri, de lună.

Să pieri în negura-ţi de humă…

Să pot să-ncerc ce n-am făcut iar tu-ai putut:

Să pot s-o iau din nou de la-nceput.

Să fiu din suflet, apă renăscut…

și nu o umbră ce-a tăcut…

prea mult.

Dormi

Ceaţă…

Dormi, copile, dormi…

cu vise de viaţă tivite de-o şoaptă,

de-un cânt şi de-un zâmbet

de fată…

Vânt…

Dormi tu, omule, dormi…

cu negura nopţii în suflet, şi-acasă

străină ţi-e soarta, străin îţi eşti însuţi

de toate…

Zori…

Dormi, bătrânule, dormi,

cu bruma de viaţă ce-n vine îţi curge

zâmbind, iar în vise iubirea îţi cântă

de moarte…

Fantome vechi, din lut

îţi plimbi tăcerea zilelor pe drum

și lași în urmă-ţi praful și uitarea…

trecutu-mi dulce mi-e chemarea

spre timpul chipului de fum

ce îmi zâmbea și îmi iubea durerea.

Adânc e frigul și-ntuneric

se-ascunde-n pieptu-mi greu și rece

mai greu ca timpul doar tăcerea trece

cu răni de veci ivite din nimic…

mai stai un pic, mai stai un pic…

fantomă din trecut, să-ţi spun că ai trecut

când ai tăcut…

când ai tăcut?