Nu
fi surpins când nefiinţa îţi uit-a ta tăcere în neant,
priveşte
dar, în ignoranţă - îţi perzi parfumul vechi pe drum.
Iar
umbra-ţi – fum de melodie, ce-ţi cântă în acorduri sure,
să
nu îţi pară lacrimile dure răsplata ce n-o meritai...
Când
ascultai în fermecare haoticul ce-ţi fură timp,
nu
simţi tăciunele de ghimp ce te dezmiardă-n a ta stare
de
prefăcută desfătare, te simţi stăpânu-ţi peste clipe.
şi nu ai minte, mormântul zilei te apasă ca să-ţi
arate că eşti viu.
Dar
plec, mai stau o veşnicie ca să-ţi arăt ce-ai vrut să fiu.
şi plouă, şi plouă, cu lacrimi de oameni ce plouă
pe
filele unei şoapte suspendată în nimic.
