Argintul de lună

Sufletu-mi piere-n argintul de lună.

Privesc în adâncuri, zăresc doar tăcere...

Tăcerea ce tace când vocea îmi spune:

"Contează de moare o clip-Universul

privindu-ți surâsul ce-mi prinde licarea -

frântura de viață-n fărâme purtată

și-uitată pe-un soclu-nchitat numai ție?

Contează că sângele curge în râuri

pe ploapele care furau din priviri

un zâmbet în fugă, sărut interzis?

Contează că toamna îmi rumpe o șoaptă,

naivă și frântă-n ecou ruginit

în care eram un sclav nebunit?

Contează că sunt un mort printre vii?"

Tu vii și îmi spui că lumea e mare.

Te-ntreb : Tu știi cât de mică e lumea în care

renasc și mor în fiecare zi?"

Rânduri confuze

Din mii de căi găsite niciuna nu-i a mea...

De-atâtea zile caut scăparea cea din urmă.

Atâtea zeci de oameni ce caută într-una

și mă găsesc mai singur, mai singur decât vrea

tăcerea grea din noapte.

Vorbim în negre șoapte și-ascundem împreună

în firmituri de moarte, indiferența ta.

Te-acuz și te fac jude pestea povestea mea,

aceleași rânduri care mă țintuiesc în umbra

unui trecut pierdut.

O clipă ai tăcut și te-ai eternizat

făcându-mă să cred că nu mai am putere.

Mi-ai smuls dram de voință și iată-mă-n cădere

mușcând din pietre somnul atât de mult visat

de un copil ce speră.

Dar iată-mă întins privindu-te prin stele.

Zâmbești știind că mor în umbra a doi ochi

ce-au fost apus de soare pentru un suflet care

era al tău... și noaptea coboară peste noi.