Nu știu dacă ai văzut
că astăzi castanii au început
să plângă.
Rugina lor mi-e soră de atâta timp
și-mi sărută ochii de când o privesc pe furiș.
Mi-a spus că sunt austrul ce îi fură șoapta
și-i duc uitarea departe, în apus…
Și-a îndrăznit să-mi facă din noapte testament la viaţă.
Mi-a zis să dorm, să-mi fac cavou din frunze de aramă
și doar i-am spus că nu-s al nimănui, de ce a vrut să-mi
ceară
fărâma de suflare…
Castane cad, la fel ca mai demult,
ca să îmi răscoale moartea.
Dar lasă-mă, te rog, pe-asfaltul meu întins să dorm
cu un sărut amar și c-un crâmpei de dor.
Să fiu trecut, prezent și viitor,
un efemer necălător grăbit
prin viaţă.
Castanii azi au început să plângă.
