Nostalgie...

Sertare de noapte deschise de-o lampă uitată demult,

Uitată la capul cerului, cu bec roşu ars în toamnă,

Se-nchid dimineaţa, când ceaţa aprinsă în sânge de fum,

Se pierde în soare, şi frigul şi ploaia, şi toarnă... şi toarnă...

şi toarnă pe frunte-ţi broboane de lacrimi furate în timp,

Pierdute de-o tânără ce căuta-n a sa batistă împăcare

încercare, în timp ce sufletu-i un ultim stigmatic ghimp.

Se pierde printre frunze, pe trotoare, pe trotoare....

Cetate, tu, creneluri agăţate, cu bufniţe ploate, insomnie,

Să creşti în mine, turnuri şi podeţe, eternă nostalgie.

Rugină

Cobori rugină, dragă, prin rândurile-mi vii

şi-acoperă-mi coperta, rugină peste mine

şi picură-ţi otrava, ce dulce e, în vine...

Roşeaţa ta să fie, lumină tu să-mi fii

Să mă cuprinzi în timp, şi să mă laşi departe,

Etern în nenumrire şi moarte printre clipe.

şi plouă, dar cum plouă, în zile-ncremenite

şi uită-mă, rugină, şi uită-mă prin şoapte…

Cobori rugină, dragă, prin rândurile-mi vii

Să mă cuprinzi în timp, şi să mă laşi departe,

şi uită-mă, rugină, şi uită-mă prin şoapte…

Roşeaţa ta să fie, lumină tu să-mi fii.

Rugină, regină, rugină, regină, rugină....

Doar omul…

De-ar fi într-un cuvânt să prinzi misterele întregii lumi

şi să-l contempli şi pe culmi să îl înalţi şi să-l ascunzi,

Atunci cuvânt ai deveni, cuvânt prin tine şi minuni...

şi-n sufletu­-ţi să îl cununi, eşţi suflet, om, tu pribegit.

Primit-ai dar neprihănit şi fiece măruntă clipă

ţi se coboară stingherită, devine un prezent tăcut

Pe care să-l trăieşti, iubită, să-l faci o vorbă şi-un cuvânt.

Ca să fii liberă în suflet şi să-l adori aşa cum eu

îl tot ador, iar aripi moi, să mă coboare-ncet, mereu...

Să te contemplu, şi în vânt, să devenim doar un cuvânt.

Muşte, Oameni şi Rugină

Mi-am dat seama că…muştele sunt norocoase.

Au aripi, pot zbura. Nu sunt niciodată singure.

Doar caută fericirea acolo unde alţii n-o găsesc.

Nu credeţi că…muştele sunt norocoase?

Mi-am dat seama că... oamenii aproape sunt.

Au avut aripi, dar şi le-au rupt. Singuri, aproape…

îşi caută fericirea acolo unde nici nebuni n-ar căuta..

şi totuşi... oamenii aproape sunt.

Mi-am dat seama că... rugina doar...

N-a avut aripi, şi a-ncolţit unde nu a trebuit. Singură.

N-aspiră-n fericire, şi totuşi, de la sine, creşte.

Rugina doar...

şi totuşi unde-i omul?

Mărunt

Măruntă-mi este, Doamne, suflarea-mi neputinţă,

Mărunt sunt eu şi dânsa, măruntă-i în credinţă.

Ce mici sunt toate lucruri, ‘preună tot un picur,

Să le aduni în şoapte, din ele... doar nimicuri.

Căci orice fapt-ai face, indiferent de nume,

Sărmanul de pe stradă, va râde de-a ta glumă,

Dar important e faptul, căci nimeni azi în lume,

Nu va mai face-n locu-ţi, şi fi vei iară humă.

Priveşte şi zâmbeşte, lumina mea iubită,

Căci orice clipă-i scumpă, şi orice suferinţă,

N-aduce doar durere, aduce şi-n fiinţă

O rază de speranţă, sfârşit, şi-apoi grăbită...

îngeri varsă lacrimi uneori... 

Mai stai...

Când luna pe cer cunună minute

şi mezul tăcerii-n suspine-i uitat,

Aş vrea să rump timpul, să-l fac bucăţele...

…De ce vrei să pleci? Mai stai...

Iar când în privire te prind cu iubire,

şi-n braţele-mi calde te-nchid pe vecii,

Să-ţi dau apoi drumul, şi umbre să fii...

...Chiar vrei tu să pleci? Mai stai...

Când veşnic ne-mparte în lumi diferite

şi umbră-mi eşti dragă mormântului meu,

Priveşti de departe prin lacrimi un soclu...

...Ai vrea tu să pleci? Mai stai...

Când totul îţi pare pierdut în durere

şi-ai vrea să mă-mprăştii-ntr-o mie de zări,

Tăcerea se-mparte pe-atâtea cărări...

Dar fii liniştită...Mai stau. 

Roşu

E rece, m-am uitat la colţ de stradă,

Când am traversat pe roşu,

Fără să mai văd... şi m-am uitat...degeaba.

E frig, întins pe jos, departe de mine,

Si mă privea o umbră tot râzând,

Căci am îndrăznit să lacrim după tine.

Cu lacrimi înmuiate în nisip.

E ger, şi focul mă cuprinde, din dărăt...

şi aş fi vrut să fiu ca voi, firide

Ca să m-ascund de frunze, să mă-ngrop…

Căci ură şi durere, pământu-mi e mormânt,

şi a trecut un prunc, şi era trist...

Căci m-a văzut pe jos, aşa, întins… 

Aş vrea să vină toamna

Un cântec pe care l-am scris recent...privind afară. Să-l ascultaţi cu căşti dacă aveţi.

 

E toamnă afară, şi frunzele cad, Mormane pe stradă.

E toamnă afară, şi oamenii plâng, Cu lacrimi de ploaie

şi totul e gri, e cenuşiu

Precum norii ce-apasă oraşul

şi inima-ntreagă mi-e ruptă-n bucăţi

De frigul ce-n şoapte mă cheamă.

şi-aş vrea să fie toamnă şi-n inima ta.

Dar cine sunt oare să spun ce aş vrea ?

Aş vrea să fie toamnă…

Aş vrea să fie toamnă…

Aş vrea să fie toamnă…

Oare aş vrea ? Sau ce aş vrea ?

E toamnă afară, şi frunzele cad, Cu lacrimi de ploaie.

E toamnă afară, şi oamenii plâng, Mormane pe stradă.

Minutele-s clipe şi timpu-i pustiu,

De suflete arse în noapte...

Cuprinde-mă ochi-ţi şi-apoi fă-mă viu

Ca să m-arunci în zări depărtate...

şi-aş vrea să fie toamnă în inima mea

Să uit că-s prezent, să uit că-s aici, să uit de tot ce aş vrea.

Aş vrea să fie toamnă…

Aş vrea să fie toamnă…

Aş vrea să fie toamnă…

Unde-i toamna mea?

Pian

şi-apăs, şi-apăs pe clapele crăpate,

Acorduri de noapte,

Mai râd  şi corzile-mi  prin  şoapte,

în  octavele-i uitate

şi crunte îmi oferă moarte în declin

E-n clavecin  un  Mi  bemol  fatidic

Crustat e în  coleric

şi vrea să mă ucidă-n game minore

Sau fie, dar, majore

O terţă  mă surprinde, şi m-ascund,

şi în ele mă cufund,

în la, în do,  în mi şi-n sol diez tăcut

Sincopă îmi e viaţa,  şi totul este gri. 

încercaţi să priviţi versurile cu privirea defocalizată.

Vorbiţi, morminte!

Vorbiţi, voi cei ce părăsiţi

Mustraţi pământul cenuşiu

Ce vă acoperă pustiu

în brăţişări de rugi ferbinţi!

Vorbiţi, voi umbre-a nemuririi,

Să mă cuprindeţi în mister,

Minutul nostru e mizer,

Fatidici zei în părăsire.

Vorbiţi, voi aprigi mucenici

Ai timpului nemuritori

şi râdeţi voi de trecători

Ce vă păşesc cu-a lor opinci.

Vorbiţi, morminte, voi, vorbiţi,

Să mă acopere în somn,

Cu plumbul frunzelor ce dorm,

şi ce mă torn în timpi şoptiţi.

Ca să şoptesc cu voi ecou...