(G)astronomie

Stânca ochilor negrii soarbe nectarul zeilor nefericiţi.

Ecou

Buzele tale rup vălul tăcerii născut în umbre.

...Nu?

Pecetea lumii moarte a pus povară grea...

Ce sunt, de nu netrebnic, ce bântuie lihnit

Pe străzile golite de sufletu-ţi rănit,

îl preţuiesc acuma mai mult decât aş vrea.

Căci am făcut greşeala unui mărunte domn

Chiar eu, nemernic care, nu-i nici măcar un om

E-o umbră hăituită de fapta ce-a făcut

şi a tăcut, căci rana se adânceşte-n somn...

Când stea presare licuri pe chipu-ţi de sidef

Nici zâmbete, nici lacrimi nu laşi a se ivi,

Voi fi neantul care, încet se va gândi

La răul ce-l făcut-am unui angelic vis

Care cu aripi frânte privi din Paradis

Cum cad şi cum uitarea mă ia drept jertfă sfântă.

Iar rugul tău mă arde cu-n ultim zâmbet trist...

Cenuşa-mi s-o împrăştii pe-un drum cu pietre dure

Unde-am greşit atuncea în zilele prea sure...

E prea târziu acuma să spun că-mi pare rău…

Ascuns

Vremea ta mi te-a ascuns, Iunona,

Olimpu-mi ars de trepte oarbe, eu însumi ţi l-am ridicat.

Ascunsă-n şoapte… şi dulce e tăcerea ce-o rump pe-a tale buze

Uitate-ntr-o clipită când m-au şoptit tot stins...

Dar vai de el, tot cântă, un glas de înger nins.

îţi picură veninu-mi, potirul noaptea-mi sumbre

şi umbre vii se-apleacă spre dânsul şi în tine,

Mi te-a furat, Iunonă, nu te găsesc la mine.

Un pas de iarnă trece, mă poartă spre apus.

Cobor în moartea-mi lină, şi fruntea ta e rece,

Din ochii tăi, regină, culeg secunde moarte

Le-a omorât pe toate, şi m-a lăsat întins,

Pe-a palme-i tale vis.

şi a plecat departe, şi am să plec şi eu,

Doar un cuvânt lumină, şi-aprind Olimpul greu.

Sau lasă-mă să mor, să fii regină vie

Să nu-ţi mai fiu povar, să nu-ţi mai fiu stihie.

Dar cine vrea o umbră ca să îi fie viaţă

Când îngeri cântă-n strune, o ultimă romanţă.

Ai să ma uiţi, dar mâine, eu nu o să mai fiu.

Mă-ntreb de pe acuma, am fost, voi fi? Nu ştiu.