Ascult cum plânge-o ţară, cum plânge-o lume-ntreagă
Tăcerea ce-a cuprins prea multe buze arse.
Câte
priviri să-nchidă un trup ce doar se roagă
Să nu-i mai piară pruncii, să nu fim făr’ de şanse.
Cum să mai speri când îngeri, cu aripile-n foc,
Abia mai-ngână o rugă şoptită-n disperare –
Apoi
se-nalţă-n ceruri şi lasă-n al lor loc
Un rug de vise vii – ucise-n nepăsare.
Cum poţi să mai fii om când jugul te apasă
Sub lumea ce ne vrea să fim, dacă nu morţi,
O umbră fără vlagă, un gând care se lasă
Strivit de-indeferenţa unui conclav de hoţi.
Nu ştiu aceştia care ne calcă în picioare
Puterea care zace într-un popor rănit!
Priviţi, călăi, securea ce-a împărţit oroare…
Se-ntoarce-asupra voastră - prea mulţi au suferit!
Prea mulţi sunt acei îngeri ce-n foc s-au mistuit…
