Nectarul sec de somn

Fugăresc fantome din trecut să îmi spună secrete

pe care deja le cunosc, sau ele mă fugăresc

să ia înapoi ce le aparţine.

Sunt un nebun şi un prost că cer mai mult decât

aş dori să am. Mai nebun ca mine nu e nimeni

decât eu şi Sisif.

Sunt gol, mai gol ca niciodată gol de mine însumi

gol de toţi şi toate. Aş vrea să mă simt dar

sunt eteric. Anemic.

îmi iau insomnia în spate şi mă dau cu fruntea de

pereţii tâmplii. Nu-i nimic. Nu contează. Nu simt

durerea. Aş vrea să dorm.

Rămas bun

îţi vorbesc acum de departe.

Nu știu dacă mă auzi, cred că da. Deși tac.

Tac pentru mine… vorbesc stropii de ploaie în locu-mi

ochilor tăi.

Nu te deranjez mult, promit.

Vroiam doar să-ţi spun că am murit.

Am lăsat chitara pe jos

pe strada în care te-am rănit.

Să nu o rupi, te rog… e acordată

de trei ori mai jos decât mine.

Am lăsat foile mâzgălite aici

să nu le vezi și totuși să știi

că sunt. Pentru tine…

Foi nebune, om nebun de tine.

Am lăsat o pereche de pași

rătăciţi pe calea din apus

căutându-te singur… e noapte și

știi că nu urmăresc decât o umbră…

și calcă visele rămase prăbușite în trecut.

Am lăsat și graiu-mi răgușit

ce a rostit atâtea dăţi fără să creadă,

fără să știi că îndrăznea în șoapte

să-ţi arăte că mai exista. Că mai există…

Am lăsat și sufletul aici

în mii de zări tăcute.

Te rog, adună-le într-o privire

și arde-le pe veci… să fie pretutindeni.

și nicăieri… ca de obicei.

Am lăsat penelul cu cerneala uscată scriind povești despre vii.

Am venit să-mi iau rămas bun…

Să nu mă ierţi că te-am iubit.

Atât te rog, să nu plângi…

Au plâns ploile destul pentru tine.

Ar fi putut să fie dar nu a fost.

Rămas bun, înger scump.

 

Ştii...?

Ştii ce mai vreau?

Să stau într-un ungher şi să privesc.

Să vă zâmbesc şi să mă bucur

că trăiţi.

Să văd că tu zâmbeşti

din ungherul tău iubit.

Să văd cum mă urăşti

mai mult decât oricând.

Să sper c-ai să mă urăşti

mereu, că n-ai să uiţi de mine.

Să-mi iau tăcerea-n spate

şi să plec oriunde.

Să găsesc un loc unde să zâmbesc

departe de mine.

Să nu te mai rănesc.

Să nu mai sper.

Să nu văd.

Să tac.

şi ştii ce mai vreau?

Nimic.

Confesiuni…

Frunze triste stau întinse pe-un maidan de stânci pătate

Chiar de seva cea mai dulce-a unui arbore bătrân

Stau săracele, pierdute, şi privesc la albul fum

Ce se naşte chiar din sufletele celor ce doresc dreptate.

Crengi uscate cad strivite sub oţelul lumii laşe

Cad şi oamenii ştriviţi de a lor dulce plăcere

De-a avea şi de a frânge orice lacrimă de-ar cere

Egoismul lor ce rumpe cerurile lor trufaşe.

Doar tăcerea lumii moarte spune-ncet, tărăgănat

Povestirile naturii ce mai speră-n omenire

şi în frunzele lor vii îmbibate în iubire

Ca să fie a lor ginte, să le fie lor salvarea de păcat.

Sevă, tu, ce-ai picurat veacurile unei lumi

să mă ierţi că te-am furat dintre zmeuri dintre pruni

să mă ierţi c-am pângărit puritatea-n lăcomie...

m-ai iertat?

Suicid Olfactiv

Parfumul tău de noapte mă frânge în tăcere

și mă cufundă-n șoapta unui lăuntric vis.

Tu, veche Afrodita, te-ai preschimbat în floare

și vrei să nu te rump, să fiu mereu închis

în stropi de ploaie, vară…

Parfumul tău de seară mă mângâie pe frunte

și schimb-a ta tăcere în slove vii, de foc

Ce ard mocnit un gând de jale și de joc

Iar cerul se îneacă în lacrime cărunte.

Parfumul tău de ziuă mă cheamă în apus

S-aleg nectar de-ambrozie în cupe de argint

Iar amfora-ţi în mare s-o umplu doar cu jind

Cu ochi-ţi de felină ce mă priveau când dus

Mă rătăceam în dânșii…

Iar teii mă omoară în fiecare clipă…

și-mi ceri să nu te-ador, tu, nestemat iubit

Prefer să mor ucis... parfumul tău nestins,

Să-mi curme și licarea de tine nebunit.

Iar teii mă omoară și tu nu m-ai ucis.