Cine m-a-nchis atuncea-n ţigara rătăcită?
Pe buzele ei dulci, am fost eu încrustat.
Iară din umbra deasă, ascunsă, amăgită
O flacără aprinse-a, m-a ars şi m-a uitat.
Pe mine fumegând,
în scrumiera-mi părăsită.
M-a ridicat anemic, şi iar m-a studiat,
Să vadă dacă stârvu-mi e rece, ori e cald.
M-a aruncat în ceaşcă, şi iată-mă dar stins...
Cafea, amară-i viaţă, ce dulce e întins
în zaţ negru de moarte…
De ce a fost să fiu ţigara ei iubită ?
Doară acum sunt fum şi dulce e parfumul,
Ce duce spre mormânt,
în scrumiera-mi părăsită.
M-am ars singur pe drum.
