Devin mai vechi ca timpul, eu, muritor nesuferit
de viață. Secundele îmi sunt eterne, sunt numărat
de ele în fiecare existență măruntă și mă grăbesc
să îmi întreb sufletul de visător... dacă vreau să mai
visez.
Căci asta fac, eu mă hrănesc cu vise. Atât mi-a
mai rămas din nemurirea unui zâmbet. Speranța mea
e că în altă viață de-a ta te voi găsi și te voi învăta
nemurirea mea și vei cunoaște cum clipele pot plânge.
Dar pân-atunci te voi visa... Doar tu vei ști că piatra
de mormânt mi-e zâmbet. și
te privesc cum soarta
mi te ia. Dar sunt nebun și visul meu mi-e viață.
...am uitat că am murit când am visat...
