Măceş

Mă usuc sau mă acopăr

Cu brumă dimineaţa… iar sara-mi este frig

Căci mă aplec şi cuget

La scoarţa mea ridată, desprinsă de prin gânduri

Prin ceţuri şi gorgoane

Pe arsele ogoare...

Cânt şi sânger.

Iar braţe-nţepenite degeaba le înalţ

Căci vai, adâncă-i, Doamne, a lumii rădăcină.

şi strâmb m-aplec la vântul ce aprig tot suspină

Bătrân sunt astăzi iară, uitat printre morminte.

Sfidesc a lumii moarte prin moartea-mi pribegită

Cu roadele-mi amare,

Eretice-n credinţă,

Pe arsele ogoare...

Cânt şi sânger.

Corbi

Corbi... doar negru pe cer.

Negura-mi stătută  dă cuvânt...

Spre amurg tăcerea ia avânt

Zbor... pene zburlite în etern.

Lumini… şoapte din trecut.

şi umbre, şi umbre se ascund

Dispar sclipirile pierdute-ncet, pe rând.

Tăcere… doar dânsa n-a tăcut.

Haos... năvalnic de nimic.

Păzind hotarul lumii de apoi,

La noi nu tună, şi pe ploi…

Zbucnire… se pierde în noroi.

Corbi... doar puncte pe cer

Lumini uitate câte-un pic.

Haos... năvalnic de nimic.

Corbi... trecutu' vi-l mai cer.

Hidrogenoid

Cu sticluţe-n diamante se păstreaz’ esenţă tare

Tot ce-i lucru mic sau mare se dispune-n mod egal

Un crâmpei de sarcini rare izvorăşte-n lumi cu fal..

Iară timpul împărţit-a-l în curent de-argint în zare.

Iar de tensiunea-i mare şi povara-i tot mai grea,

Cu un prag d-intensitate-a cerului mai sus aprins

Să nu uiţi, crâmpei de suflet, că de timpul tău s-a stins

Tot mai este o putere ce te-nalţă-n în lumea ta.

Negativă, pozitivă, cum ar fi o luptă cruntă

Toate le rezolvi în taină, doar cedând ce e mai rău

şi din mâzgă, taine arse dai uitării-un electron

Hidrogenoid, spre fine, să ajungi, o, dulce sfântă.

Gata să primesc în şoapte orice, negativa ta secundă. 

Umbre de flori

La geam, lângă fulgul solitar ce

se topea în şoapta lumânării mele

în umbra unei flori de gheaţă vie

udată de lacrimi, fie ele zile-nopţi, toate,

îmi pierdeam secolele privind cum

tăcerea dă grai... umbrelor de flori

ce mă închid în fiecare clipă, doar să mă uite

moartea într-un pahar cu lut din Paradis.

Am devenit abis, argilă din Pâmânt culeasă.

şi în mine a crescut o floare… cu umbră

ce te priveşte, fulg solitar topit la lumânare.

Tăcerea mi-e surată iar singurătatea-i doar

motiv, ce mă afundă-n şoapte, ca să imi fii

tu umbră, floare din apus...

Zid

Cărămidă trunchiată într-un colţ d’argilă arsă

Praf de tencuială veche te acoperă-n abis

Ceruri grele îţi ridică, câte-o cărămidă-n vis

şi te-apasă, răstignită, sub talaz rugin de-angoasă.

Zid de cărămizi doar arse în cuptiorul lui mercur

Plămădit în disperare cu un trup de anonim

Vânt te spulberă în noapte-ţi, rădăcinile-s ciulin,

Dar rămâi înalt şi prafu-ţi între zări prinde contur.

Cărămid’ şi zid şi-n şoapte dintre suflete pornit

în pământ tu te-ai întoarce şi pământ te cheam-acum

Dar degeaba, căci chemare nu e dor ci e doar fum

şi rămâi, singur de strajă, doar de umbre mărginit.

Cărămidă trunchiată într-un colţ d’argilă arsă…

Temelie dintr-o lume ce ar vrea să-ţi fie casă.

Smile

And when your dreams

Covered you in glims of night

And when you smiled

With paling roses in you heart

Because of skyes

That whispered you an unknown truth

I wish I could be there to steal your lips

And give them back to you.

With my own smile…

That was a simple bleeding wound

A sadful soul

That hurt your smile with its own cruel

Silenced song

That you had heard the day the havens took you back…

I knew  I couldn’t have you back.

I ask now

Why the angles wanted you to be with them

To leave the Earth

A desert place with barren tears that pray every day

With not a drop of hope, a glance of light, a soul that even dead

Would be alive.

But life is not a way to smile again…

We realize

How precious is a word of life

When It’s too late

You understand the meanings of a pale of love

That know it’s just a hollow silenced sadful song.

It wasn’t meant for me to smile again.

But I found you and I have hope to see

That every smile I give to you, to me,

It’s just a way of loving everyday.

So life is just a way to smile again…

Stropi de soare

Tăcerea de-afară, în stropii de ceară,

Topiţi cu durere în miez de plăcere

Se stinge în noapte, când tu mai departe

Mă laşi să aştept în ultimul cer

şi aş vrea să rup toate, să le duc departe

Să strig efemerele şoapte uitate

Să scriu într-un strop de soare scăpat

O poveste întreagă a unui om neiertat.

E ceaţă pe dealul în care uitam

De serile-n vară, în corzi de chitară

O turlă pierdută, în piscuri de fum

Mă priveşte sarcastic, mi-a spus, am tăcut.

Ce-ar fi dacă totul, trecutul iertat

S-ar intoarce şi umbra mi-ar fura pe la spate,

şi ultimii stropi de soare furat

De un zâmbet ars pe care-n vis l-am purtat?

Nu, nu, nu, nu, nu vreau să te pierd

Nu, nu, nu, nu, nu stropi de soare aştept.

Pe cărările lumii, încet noi păşeam,

Mai ştii oare tu câte vise-am făcut?

însă toate în lacrimi, în nori de albastru

Tăceri s-au prefăcut

Stropi de soare le-au avut...

Nu, nu, nu, nu, nu vreau să te pierd

Nu, nu, nu, nu, nu stropi de soare aştept.