(G)astronomie

Stânca ochilor negrii soarbe nectarul zeilor nefericiţi.

Ecou

Buzele tale rup vălul tăcerii născut în umbre.

...Nu?

Pecetea lumii moarte a pus povară grea...

Ce sunt, de nu netrebnic, ce bântuie lihnit

Pe străzile golite de sufletu-ţi rănit,

îl preţuiesc acuma mai mult decât aş vrea.

Căci am făcut greşeala unui mărunte domn

Chiar eu, nemernic care, nu-i nici măcar un om

E-o umbră hăituită de fapta ce-a făcut

şi a tăcut, căci rana se adânceşte-n somn...

Când stea presare licuri pe chipu-ţi de sidef

Nici zâmbete, nici lacrimi nu laşi a se ivi,

Voi fi neantul care, încet se va gândi

La răul ce-l făcut-am unui angelic vis

Care cu aripi frânte privi din Paradis

Cum cad şi cum uitarea mă ia drept jertfă sfântă.

Iar rugul tău mă arde cu-n ultim zâmbet trist...

Cenuşa-mi s-o împrăştii pe-un drum cu pietre dure

Unde-am greşit atuncea în zilele prea sure...

E prea târziu acuma să spun că-mi pare rău…

Ascuns

Vremea ta mi te-a ascuns, Iunona,

Olimpu-mi ars de trepte oarbe, eu însumi ţi l-am ridicat.

Ascunsă-n şoapte… şi dulce e tăcerea ce-o rump pe-a tale buze

Uitate-ntr-o clipită când m-au şoptit tot stins...

Dar vai de el, tot cântă, un glas de înger nins.

îţi picură veninu-mi, potirul noaptea-mi sumbre

şi umbre vii se-apleacă spre dânsul şi în tine,

Mi te-a furat, Iunonă, nu te găsesc la mine.

Un pas de iarnă trece, mă poartă spre apus.

Cobor în moartea-mi lină, şi fruntea ta e rece,

Din ochii tăi, regină, culeg secunde moarte

Le-a omorât pe toate, şi m-a lăsat întins,

Pe-a palme-i tale vis.

şi a plecat departe, şi am să plec şi eu,

Doar un cuvânt lumină, şi-aprind Olimpul greu.

Sau lasă-mă să mor, să fii regină vie

Să nu-ţi mai fiu povar, să nu-ţi mai fiu stihie.

Dar cine vrea o umbră ca să îi fie viaţă

Când îngeri cântă-n strune, o ultimă romanţă.

Ai să ma uiţi, dar mâine, eu nu o să mai fiu.

Mă-ntreb de pe acuma, am fost, voi fi? Nu ştiu. 

În adâncuri

O, mare de argint, a lacrimilor tale,

Cuprinde-mă în vraja-ţi, dar rumpe-a nopţii văl,

şi fă adânc din mine, şi fă din mine-ocol

De lungi miresme, seară, celestă vie cale.

Dar nu, o, crudă soartă, în spume m-ai lăsat,

în marea-ţi îngheţată, plutind uitat spre-apus

Cu fruntea împietrită de ochiul tău pătruns.

încet mă-neacă moartea, în spume m-ai uitat.

Adânc, adânc duce-voi, o ultimă licare

A unui suflet care va fi plecat de mult,

De vei zâmbi atuncea, să ştii că n-a durut.

A fost ca o plimbare, nocturnă, felinare.

în care umbra ta m-apasă tot mai crunt.

şi ce contează oare, de-am scrijelit cu foc?

O lacrimă de-a ta a stâns întregul soare

L-am înghiţit în mare, c-o ultimă suflare,

şi-o ultimă cântare, si-un ultim şir, prea monoton.

Primiţi-mă adâncuri, să fiu al vostru dor.

Paradise, Paradisuri…

Exist-atâta lume-n jur

Atâţia oameni pribegiţi

Ce trec pe lângă noi grăbiţi

Opreşte dar, eu te conjur !

Mă uit la voi eternizat,

Mă ocoliţi ca să găsiţi

Cu ruga-n buzele ferbinţi

Un paradis necugetat.

De-ar fi să calc peste cuminţi…

Doar ca să uit c-am rătăcit.

Că n-am un paradis dorit

Precumă voi, mereu iubiţi.

Nu caut Paradisuri efemere

Nu caut nici măcar trecut

Ascult doar clipa ce-a tăcut

şi şterg din stropii de durere.

Vroiam un singur Paradis

Ce-a fost uitat într-o cădere

Din Cer în clipele-ţi stinghere

Străină Soartă, m-ai învins.

Te las, cu paradisul tău convins.

Atâţia oameni pribegiţi…

Precumă ţie

mi te-ai ivit printe frânturi într-o secundă rătăcită

şi te-am văzut precum erai, emoţii, toamnă, pribegie…

Priviri calde, ciob de suflet, izvorât într-o stihie

De mormânt, şi m-ai uitat, într-o lume amăgită.

Ce-ţi pasă ţie, suflet drag, dacă suflarea îmi e vie

Prefer să plec şi să te uit, să te-amintesc aşa cum eşti

Acelor care îndrăznesc să te privească cum grăieşti

Cuvinte dulci, cuvinte reci, cuvinte arse-ntr-o vecie.

Precumă ţie să n-ajungi, să fiu eu singura ta umbră

şi crunt să mă păşeşti, lumină, alungă negura-mi din urmă.

Să-ţi fiu clipite de mister, iar tu, să-mi fi aceeaşi umbră

De parfum....

Fum

Fum parfum de flori uscate

Arse-n frunze pe maidan;

Cresc cenuşă-n lacrimi, şoapte

De prin ram, şi de departe…

Se aude-un zvon şi-n drum,

Zac mormane efemere

De petale şi de oameni

Rătăciţi printre noiane

Ce adorm pe rând, pe rând…

Iar rugina le coboară

P-ale frunţilor ciulini

şi pe buzele uscate...

Zeci peceţi de sărutări

Frunze dorm şi frunze toate

Le adună-n ochi uitate

în sclipiri privind departe...

Printre frunze, printre toate

E călăul meu din urmă.

şi m-aşez pe rugul rece

Lângă ea, zâmbindu-mi dulce...

Fum parfum de flori uscate

Arse-n frunze pe maidan...

Scribul

Suflete, nu mă lăsa închis între cuvinte

Singur, cu-n semn de intrebare-n gânduri,

Si-n rânduri pribegite să mă arunci

pe scânduri...

Răstignite, să nu uiţi că ai uitat c-ai să mă uiţi.

şi dulce-ar fi uitarea mea, dar spune

Ce urme de speranţe mai păstrez zadarnic.

Amarnic să mă spulber într-un fir de praf

anemic

Adus pe buzele-ţi crăpate, dar spune...

Nu vei putea măcar să mă răneşti,

Căci mă apasă negrul cernelii prea uscată

Deodată, şi m-ai împuns c-o mie de cuvinte

rătăcite

Ai putea măcar să mă iubeşti.

Nostalgie...

Sertare de noapte deschise de-o lampă uitată demult,

Uitată la capul cerului, cu bec roşu ars în toamnă,

Se-nchid dimineaţa, când ceaţa aprinsă în sânge de fum,

Se pierde în soare, şi frigul şi ploaia, şi toarnă... şi toarnă...

şi toarnă pe frunte-ţi broboane de lacrimi furate în timp,

Pierdute de-o tânără ce căuta-n a sa batistă împăcare

încercare, în timp ce sufletu-i un ultim stigmatic ghimp.

Se pierde printre frunze, pe trotoare, pe trotoare....

Cetate, tu, creneluri agăţate, cu bufniţe ploate, insomnie,

Să creşti în mine, turnuri şi podeţe, eternă nostalgie.

Rugină

Cobori rugină, dragă, prin rândurile-mi vii

şi-acoperă-mi coperta, rugină peste mine

şi picură-ţi otrava, ce dulce e, în vine...

Roşeaţa ta să fie, lumină tu să-mi fii

Să mă cuprinzi în timp, şi să mă laşi departe,

Etern în nenumrire şi moarte printre clipe.

şi plouă, dar cum plouă, în zile-ncremenite

şi uită-mă, rugină, şi uită-mă prin şoapte…

Cobori rugină, dragă, prin rândurile-mi vii

Să mă cuprinzi în timp, şi să mă laşi departe,

şi uită-mă, rugină, şi uită-mă prin şoapte…

Roşeaţa ta să fie, lumină tu să-mi fii.

Rugină, regină, rugină, regină, rugină....

Doar omul…

De-ar fi într-un cuvânt să prinzi misterele întregii lumi

şi să-l contempli şi pe culmi să îl înalţi şi să-l ascunzi,

Atunci cuvânt ai deveni, cuvânt prin tine şi minuni...

şi-n sufletu­-ţi să îl cununi, eşţi suflet, om, tu pribegit.

Primit-ai dar neprihănit şi fiece măruntă clipă

ţi se coboară stingherită, devine un prezent tăcut

Pe care să-l trăieşti, iubită, să-l faci o vorbă şi-un cuvânt.

Ca să fii liberă în suflet şi să-l adori aşa cum eu

îl tot ador, iar aripi moi, să mă coboare-ncet, mereu...

Să te contemplu, şi în vânt, să devenim doar un cuvânt.

Muşte, Oameni şi Rugină

Mi-am dat seama că…muştele sunt norocoase.

Au aripi, pot zbura. Nu sunt niciodată singure.

Doar caută fericirea acolo unde alţii n-o găsesc.

Nu credeţi că…muştele sunt norocoase?

Mi-am dat seama că... oamenii aproape sunt.

Au avut aripi, dar şi le-au rupt. Singuri, aproape…

îşi caută fericirea acolo unde nici nebuni n-ar căuta..

şi totuşi... oamenii aproape sunt.

Mi-am dat seama că... rugina doar...

N-a avut aripi, şi a-ncolţit unde nu a trebuit. Singură.

N-aspiră-n fericire, şi totuşi, de la sine, creşte.

Rugina doar...

şi totuşi unde-i omul?

Mărunt

Măruntă-mi este, Doamne, suflarea-mi neputinţă,

Mărunt sunt eu şi dânsa, măruntă-i în credinţă.

Ce mici sunt toate lucruri, ‘preună tot un picur,

Să le aduni în şoapte, din ele... doar nimicuri.

Căci orice fapt-ai face, indiferent de nume,

Sărmanul de pe stradă, va râde de-a ta glumă,

Dar important e faptul, căci nimeni azi în lume,

Nu va mai face-n locu-ţi, şi fi vei iară humă.

Priveşte şi zâmbeşte, lumina mea iubită,

Căci orice clipă-i scumpă, şi orice suferinţă,

N-aduce doar durere, aduce şi-n fiinţă

O rază de speranţă, sfârşit, şi-apoi grăbită...

îngeri varsă lacrimi uneori... 

Mai stai...

Când luna pe cer cunună minute

şi mezul tăcerii-n suspine-i uitat,

Aş vrea să rump timpul, să-l fac bucăţele...

…De ce vrei să pleci? Mai stai...

Iar când în privire te prind cu iubire,

şi-n braţele-mi calde te-nchid pe vecii,

Să-ţi dau apoi drumul, şi umbre să fii...

...Chiar vrei tu să pleci? Mai stai...

Când veşnic ne-mparte în lumi diferite

şi umbră-mi eşti dragă mormântului meu,

Priveşti de departe prin lacrimi un soclu...

...Ai vrea tu să pleci? Mai stai...

Când totul îţi pare pierdut în durere

şi-ai vrea să mă-mprăştii-ntr-o mie de zări,

Tăcerea se-mparte pe-atâtea cărări...

Dar fii liniştită...Mai stau. 

Roşu

E rece, m-am uitat la colţ de stradă,

Când am traversat pe roşu,

Fără să mai văd... şi m-am uitat...degeaba.

E frig, întins pe jos, departe de mine,

Si mă privea o umbră tot râzând,

Căci am îndrăznit să lacrim după tine.

Cu lacrimi înmuiate în nisip.

E ger, şi focul mă cuprinde, din dărăt...

şi aş fi vrut să fiu ca voi, firide

Ca să m-ascund de frunze, să mă-ngrop…

Căci ură şi durere, pământu-mi e mormânt,

şi a trecut un prunc, şi era trist...

Căci m-a văzut pe jos, aşa, întins… 

Aş vrea să vină toamna

Un cântec pe care l-am scris recent...privind afară. Să-l ascultaţi cu căşti dacă aveţi.

 

E toamnă afară, şi frunzele cad, Mormane pe stradă.

E toamnă afară, şi oamenii plâng, Cu lacrimi de ploaie

şi totul e gri, e cenuşiu

Precum norii ce-apasă oraşul

şi inima-ntreagă mi-e ruptă-n bucăţi

De frigul ce-n şoapte mă cheamă.

şi-aş vrea să fie toamnă şi-n inima ta.

Dar cine sunt oare să spun ce aş vrea ?

Aş vrea să fie toamnă…

Aş vrea să fie toamnă…

Aş vrea să fie toamnă…

Oare aş vrea ? Sau ce aş vrea ?

E toamnă afară, şi frunzele cad, Cu lacrimi de ploaie.

E toamnă afară, şi oamenii plâng, Mormane pe stradă.

Minutele-s clipe şi timpu-i pustiu,

De suflete arse în noapte...

Cuprinde-mă ochi-ţi şi-apoi fă-mă viu

Ca să m-arunci în zări depărtate...

şi-aş vrea să fie toamnă în inima mea

Să uit că-s prezent, să uit că-s aici, să uit de tot ce aş vrea.

Aş vrea să fie toamnă…

Aş vrea să fie toamnă…

Aş vrea să fie toamnă…

Unde-i toamna mea?

Pian

şi-apăs, şi-apăs pe clapele crăpate,

Acorduri de noapte,

Mai râd  şi corzile-mi  prin  şoapte,

în  octavele-i uitate

şi crunte îmi oferă moarte în declin

E-n clavecin  un  Mi  bemol  fatidic

Crustat e în  coleric

şi vrea să mă ucidă-n game minore

Sau fie, dar, majore

O terţă  mă surprinde, şi m-ascund,

şi în ele mă cufund,

în la, în do,  în mi şi-n sol diez tăcut

Sincopă îmi e viaţa,  şi totul este gri. 

încercaţi să priviţi versurile cu privirea defocalizată.

Vorbiţi, morminte!

Vorbiţi, voi cei ce părăsiţi

Mustraţi pământul cenuşiu

Ce vă acoperă pustiu

în brăţişări de rugi ferbinţi!

Vorbiţi, voi umbre-a nemuririi,

Să mă cuprindeţi în mister,

Minutul nostru e mizer,

Fatidici zei în părăsire.

Vorbiţi, voi aprigi mucenici

Ai timpului nemuritori

şi râdeţi voi de trecători

Ce vă păşesc cu-a lor opinci.

Vorbiţi, morminte, voi, vorbiţi,

Să mă acopere în somn,

Cu plumbul frunzelor ce dorm,

şi ce mă torn în timpi şoptiţi.

Ca să şoptesc cu voi ecou... 

Ţigare

Cine m-a-nchis atuncea-n ţigara rătăcită?

Pe buzele ei dulci, am fost eu încrustat.

Iară din umbra deasă, ascunsă, amăgită

O flacără aprinse-a, m-a ars şi m-a uitat.

Pe mine fumegând,

în scrumiera-mi părăsită.

M-a ridicat anemic, şi iar m-a studiat,

Să vadă dacă stârvu-mi e rece, ori e cald.

M-a aruncat în ceaşcă, şi iată-mă dar stins...

Cafea, amară-i viaţă, ce dulce e întins

în zaţ negru de moarte…

De ce a fost să fiu ţigara ei iubită ?

Doară acum sunt fum şi dulce e parfumul,

Ce duce spre mormânt,

în scrumiera-mi părăsită.

M-am ars singur pe drum.

Gropi de…

E linişte, tractoare, zumzăie pe deal

Lângă o moară rătăcită într-un lan

De grâu pierdut printre porumb

Iar sacii stau grămadă la uscat

Cu gâze ce bâzâie laconic agasant.

E linişte-n câmpul uscat şi, lichene

şopârle se urcă pe hainele-mi zâmbind

La fluturii ce zboară, la muştele beţive...

Ce suntem noi, fiinţe, pierdute în ibric,

într-o cafea uitată pe un raft de magazin?

Mă seac-o libelulă, ce şade pe sacou

Cavou îmi sunt în groapă, îmi fac curat acum.

şi strâng gunoaie-n parte, le pun pe căprării

Să le aduc pe toate de unde am pornit,

în groapa de nimic…

Am omorât o muscă!

şi am crezut că plouă...

Veghind peste sacii de gunoi...

Arhanghel şi demon

Cu flăcări de noapte şi lungi vechi mistere

Cu lancea mea albă străpung vii lichene.

Cu coasa de sânge şi lanţuri tortură

Corup inimi care mai speră-n minciună.

sunt înger şi demon în orice scriptură

Lucér şi arghanghel în lumea credulă...

Nu-s viu, cu un suflet, trăiesc în furtuna...

Poezie uitată in Lituania...