Bau Bau

Ah, de nu sunt sclavul umbrelor ce mor

în asfinţiturile reci de primăvară...

Nu e nimic mai viu ca zarea unei lumi pierdute

ce prin lumina ei ce piere

dă naştere eternei umbre.

eternitatea mea zilnic răposată

zilnic schingiuită

zilnic între ‘nu’ şi ‘poate’.

Se lasă cu deces în miez de noapte.

Momentul când acum devine mâine şi azi.

E ca atunci când îmi risipeam buzele pe tâmplele tale

şi îmi ziceam că viaţa e prea scurtă

ca să sărut icoane. Aşa că te-am eternizat în azi,

în mâine şi în ieri, în creierii unei clipe de nesăbuire.

Sunt veşnic ucigaş de eternităţi.

Câte umbre, câte frunţi...