Zid

Cărămidă trunchiată într-un colţ d’argilă arsă

Praf de tencuială veche te acoperă-n abis

Ceruri grele îţi ridică, câte-o cărămidă-n vis

şi te-apasă, răstignită, sub talaz rugin de-angoasă.

Zid de cărămizi doar arse în cuptiorul lui mercur

Plămădit în disperare cu un trup de anonim

Vânt te spulberă în noapte-ţi, rădăcinile-s ciulin,

Dar rămâi înalt şi prafu-ţi între zări prinde contur.

Cărămid’ şi zid şi-n şoapte dintre suflete pornit

în pământ tu te-ai întoarce şi pământ te cheam-acum

Dar degeaba, căci chemare nu e dor ci e doar fum

şi rămâi, singur de strajă, doar de umbre mărginit.

Cărămidă trunchiată într-un colţ d’argilă arsă…

Temelie dintr-o lume ce ar vrea să-ţi fie casă.