Uit

Stiloul îmi cade din mână şi simt

Cum raze de soare-mi brăzdează obrazul.

Mă pierd în trecutul de mult răstignit

în schingile minţii, şi dulce-i necazul.

Uitare devin în fiece clipă,

Eu însumi reţin frânturi rătăcite,

Ce-am fost mai de mult, o cârpă lipită,

De negura minţii apusă-n cuvinte.

Emoţii de toamnă, oh, suflete-aprinse?

şi tremurul vocii ce-n şoapte râdea?

Acei ochi-cărbune în lacrime stinse?

Ce petice arse în minte sadeá...

Sunt umbra din noapte născută-n apus,

şi-ucisă spre ziuă în licări lumină...

Ce sunt? Nu mai ştiu, şi totul s-a dus.

şi eu pier acuma, şi nu e o crimă.

E doară uitare, iar lumea-i sublimă...